"Modelul suedez"

(...) Dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, Suedia a fost laboratorul in care experimentele macroeconomice au fost puse in practica pentru a realiza ideologia social-democrata. Rezultatul acestor experimente a fost ceea ce denumim astazi „modelul suedez al statului bunastarii”.
Aceasta lucrare isi propune sa defineasca si sa puna in discutie particularitatile modelului suedez si doreste sa identifice elementele centrale care explica succesul lui rapid. Vom pune apoi in discutie cauzele care au dus la declinul acestui model in ultimii treizeci de ani, cu referiri in special la internationalizarea pietelor de afaceri si a celor financiare (adica procesul pe care il definim azi ca „globalizare”).

Fundamentele modelului suedez al “statului bunastarii” - Cum se poate defini „modelul suedez al statului bunastarii”? Probabil cea mai buna descriere este aceea de „incercare de a creea egalitatea si cresterea economica prin combinarea solidaritatii politicii salariale unioniste (union wage policy) si politicile guvernamentale interventioniste atat pe piata muncii, cat si pe cea de capital.”

(...) Valorile social-democratiei suedeze au fost definite de catre Ernst Wigforss, si transpuse in practica prin modelul Rhen-Meidner. Ernst Wigforss a fost probabil cel mai influent teoretician social-democrat pe care l-a avut Suedia secolului XX. Ministru de Finante al Suediei din 1932 pana in 1949, Wigforss a pus bazele politicilor social-democrate de dupa Razboi. Ideologia sa combina trei factori importanti: revizuirea marxismului, idealurile social-democrate si teorii pentru atingerea scopurilor social-democrate prin utilizarea mecanismelor statale. Wigforss a respins teoria caderii capitalismului si a inevitabilei transformari a societatii in socialism. De asemenea a criticat marxismul ca nefiind nici stiinta, nici un sistem etic valid. Dimpotriva, pentru Wigforss, socialismul era doar un ideal care trebuie implementat. Astfel, transformarea societatii intr-una fara clase urma sa fie atinsa nu prin revolutie, ci prin mijloace graduale si pasnice, in cadrul procesului democratic.

Respingand ipoteza unei eventuale prabusiri a capitalismului, precum si cea a revolutiei, Wigforss a identificat valorile de baza ale socialismului – precum egalitatea, cooperarea si solidaritatea – ca factori care promovau socialismul ca moral superior societatii capitaliste. Valori precum egalitatea, libertatea, securitatea, eficienta si solidaritatea erau pentru teoreticianul suedez mijloace prin care se putea construi o societate dreapta, care sa compenseze inegalitatile dure pe care capitalismul are tendinta de a le produce. Ultimul factor care constituia ideologia lui Wigforss se refera la teoriile lui despre felul in care trebuie folosit statul in atingerea idealurilor social-democrate.
Metodele propuse de Wigforss sunt: controlul social al investitiilor si sustinerea unui „stat al bunastarii”. In viziunea sa, investitiile erau concentrate in mainilor catorva persoane private. In consecinta, el a sustinut utilizarea statului pentru a preveni investitiile private peste granita – politica pe care Suedia avea s-o puna in practica in viitorul nu foarte indepartat – pentru a stimula investitiile in industria interna. Nu in ultimul rand, referindu-se la statul bunastarii, Wigforss l-a imaginat in combinatie cu o politica de impozitare progresiva si o piata de munca activa, care urmau sa preintampine saracirea populatiei, cat si sa stopeze somajul si sa asigure redistribuirea nationala a resurselor.

(...) Cum la sfarsitul anilor 40 Suedia abandonase metodele nationalizarii industriei private si a inghetarii salariilor pentru a combate somajul si inflatia, social- democratia din acest stat se afla in cautarea unei strategii economice care sa puna in practica teoriile lui Wigforrs. Iar aceasta nu a intarziat sa apara. In 1951 doi economisti, Gosta Rhen si Rudolf Meidner, membrii ai Confederatiei Sindicatelor (LO) au furnizat solutia care va deveni cunoscuta sub numele „Modelul Rhen-Meidner”.
Ideea de baza a acestui „model” a fost aceea ca, prin implementarea dictonului „salariu egal la munca egala” in toate sectoarele de activitate, era posibil pentru LO nu numai sa promoveze idealurile egalitariste ale miscarii sindicale, dar si sa asigure o modernizare a economiei prin fortarea companiilor ineficiente ori sa rationalizeze ori sa se inchida, in timp ce simultan se asigura expansiunea firmelor eficiente. Obiectivele „modelului Rhen-Meidner” de a atinge angajarea totala a fortei de munca (full employment), de a combate inflatia si de a asigura o societate relativ egalitarista, presupuneau implementarea politicilor care stau la insasi baza „modelului suedez”: politici fiscale si monetare restrictive, in combinatie cu politica salariala bazata pe negocierea centralizata (centralized bargaining).

(...) Practic intre anii 1950-1970, „anii de aur” ai „modelului suedez” si ai social-democratiei suedeze, Suedia a reusit sa tina somajul sub 2% - un procent foarte rar intalnit intr-o economie capitalista, cresterea productivitatii a fost una dintre cele mai rapide din lume, produsul intern brut era comparabil cu cel al tarilor puternic industrializate din Europa de Vest, in 20 de ani au fost create peste un milion de locuri de munca, iar standardul de viata al suedezilor era printre cele mai ridicate din lume. (...) Ca un alt exemplu, atat de functional era dictonul „salarii egale la munca egala” incat, intr-o perioada de numai 5 ani (1960-1965), diferentele salariale dintre femei si barbati, care erau de 25%, au fost reduse la 0%!

Ca o concluzie, putem spune ca anii de aur ai modelului suedez de bunastare au prezentat lumii o societate capabila sa atinga o economie eficienta si in continua dezvoltare, in acelasi timp mentinand o implicare a unui „stat al bunastarii” de dimensiuni considerabile. Practic, modelul suedez din aceasta perioada a oferit o alternativa viabila intre economiile centralizate si libertatea pietelor neo-liberala (termenul neoliberalism a fost caracterizat de catre economistii Friedrich Hayek, Wilhelm Röpke, Walter Euken si altii la o conferinta din Paris, in anul 1938, pe tema dezvoltarii unui concept pentru o politica economica pe termen lung, care a fost inteleasa ca o cale de mijloc intre capitalismul pur si socialism. Conform acestui concept, interventiile statului in economie sunt doar atunci justificate si necesare cand, de exemplu, distorsiunile pietei sunt impiedicate prin monopoluri si carteluri).
In acel moment parea ca, social-democratia suedeza, prin munca intr-un sistem economic capitalist si printr-un proces democratic, reusise in sfarsit sa-si atinga scopul declarat de catre Ernst Wigforss, acela de a reforma pasnic societatea capitalista intr-un sistem egalitarist!

Decaderea „modelului suedez al statului bunastarii” (...) Incepand cu anii 70 valorile social-democrate ale solidaritatii si egalitatii au fost supuse atacului alternativelor neo-liberale ale descentralizarii si a competitiei de piata. In urma unei riguroase analize, majoritatea autorilor consultati au fost de acord cu identificarea a trei cauze ale declinului social-democratiei suedeze si a “statului bunastarii” conceput de aceasta: devierea sindicatelor de la planul social-democrat adoptat in 1951, competitia intre sindicate, internationalizarea pietelor de afaceri si financiare.

Lovitura finala a dat-o insa procesul „globalizarii”, definit aici ca o crestere a internationalizarii firmelor – corporatiile multinationale –, integrarea si internationalizarea pietelor financiare mondiale. Asa cum majoritatea autorilor sunt de acord, globalizarea a reprezentat cea mai importanta provocare a social-democratiei in secolul trecut, si in special a social-democratiei suedeze. Trans-nationalizarea firmelor suedeze a dus la investitii masive in afara granitelor Suediei, iar firmele suedeze au angajat tot mai mult personal ne-suedez, ceea ce a dus la cresterea somajului in interior.

Mai mult decat atat, in conditiile internationalizarii pietelor, Suedia s-a confruntat in 1990 si cu prima criza monetara importanta din istorie. Astfel trans-nationalizarea a contribuit si mai mult la slabirea sindicatelor in interiorul tarii, rezultand o erodarea continua a bazei de suport tradionale a social-democratiei. Trans-nationalizarea a actionat si impotriva scopului „modelului suedez” de „angajare totala a fortei de munca”. Miscarea slujbelor si a investitiilor in arena internationala, in afara Suediei, nu a reprezentat altceva decat slujbe pierdute in cadrul economiei interne. Criza financiara de care am amintit mai sus a lasat si ea rani adanci in corpul statului bunastarii, asa cum il vazuse social-democratia suedeza.

Actiunile guvernului sunt acum sub supravegherea pietei globale de capital. Deciziile in domeniul politicilor economice trebuie sa tina cont de reactiile pietelor. Asa cum a demonstrat si criza financiara suedeza, actorii financiari de pe piata globala sunt forte potential distructive si letale pentru un regim social-democrat. Daca luam in considerare si faptul ca, in conditiile aderarii la UE, Banca Centrala Europeana, impreuna cu piata financiara, sunt acum principalii determinanti ai politicii fiscale si monetare suedeze, putem trage concluzia, alaturi de o serie de analisti ai fenomenului suedez, ca declinul modelului suedez si eventualul sau colaps pot fi vazute ca un triumf de moment al neo-liberalismului asupra social-democratiei.

Departe de a ne pronunta cu un verdict definitiv asupra acestui aspect al disparitiei „modelului suedez”, remarcam doar, in loc de concluzie, ca „modelul de stat al bunastarii instaurat de social-democratia suedeza” este, indubitabil, cea mai mare realizare a valorilor social-democrate, obtinute pe calea unei coordonari macro-economice si a unui regim politic democratic. Modelul s-a dovedit a fi un enorm succes pentru primii 20 de ani ai implementarii sale si s-a dovedit eficient in asigurarea unei inflatii scazute, a unui grad mare de angajare a fortei de munca, si a distributiei relativ egale a bunastarii.

Sven Steinmo - „The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close”
(...) Modelul suedez – inteles ca un model al luarii deciziilor, dupa cum am aratat mai sus – are la baza un regim propriu de luare a deciziilor care a fost pentru inceput centralizat excesiv. Reprezentantii celei mai mari confederatii sindicale (LO), cea mai mare federatie a angajatorilor (SAF) si guvernul – care in esenta lui era reprezentat de elita Partidului Social Democrat (SAP) – se intalneau cu regularitate si in principal pentru a negocia deciziile importante pentru dezvoltarea viitoare a economiei politice suedeze.

Este evident ca acest sistem de conducere era unul profund elitist. O trasatura cheie a acestui model, arata autorul, este masura in care un grup relativ mic de lideri ai intereselor economice din societate se intalneau si intocmeau planurile economice ale tarii. (...) Autorul identifica la randul sau ca „inceput al sfarsitului” - inceputul anilor 70, mai exact greva minerilor din nordul Suediei (Kiruna) din 1969. Elementul exceptional al acestei greve este reprezentat de faptul ca greva a fost orientata impotriva organizatiilor sindicale si a aliatilor lor politici din Stockholm, ceea ce-i permite autorului sa se intrebe ironic: ce fel de social-democratie este aceea impotriva careia muncitorii insisi simt ca trebuie sa faca greva?! Sven Steinmo sustine la ora actuala ca, acel moment – 1969 – a dus la reanalizarea situatiei, atat in interiorul partidului cat si in interiorul confederatiei sindicale (LO): sindicatele au devenit astfel mai putin intelegatoare si au inceput sa ceara, pe de o parte salarii mai mari de la angajatori, iar pe de alta parte mai multe subventii din partea statului, combinate cu politici fiscale redistributive. Ca raspuns la criza, si partidul s-a simtit dator sa faca ceva schimbari: in 1974 a modificat constitutia cu scopul de a face democratia suedeza mai directa si mai corespunzatoare cu asteptarile cetatenilor.

Abia in acest moment, „statul bunastarii” a inceput sa se dezvolte, prin cresterea numarului de programe publice subventionate de stat. Dar cresterea numarului acestor programe a crescut si numarul angajatilor din sectorul public. Iar acesti angajati nu erau organizati in confederatia sindicala LO, ci si-au creat propriile sindicate. Semnificatia acestei schimbari este ca Suedia – care fusese o data recunoscuta pentru sistemul ei foarte centralizat al „negocierii salariale” si pentru structura sindicala foarte unita si disciplinata – isi dezvolta acum o structura sindicala foarte fragmentata.

Ironia consta in aceea ca, o consecinta a construirii unui „stat mare al bunastarii” a fost... subminarea solidaritatii muncitoresti in Suedia! Mai mult decat atat, daca muncitorii din sectorul privat erau dispusi sa accepte o restrangere salariala pentru ca slujbele lor depindeau de competitivitatea internationala, noul puternic sindicat al lucratorilor din sectorul public, nu cunostea astfel de constrangeri pentru a-si tempera cererile.

In fata cresterii inflatiei, guvernul suedez a gasit o metoda disperata si anume aceea de a devaloriza moneda nationala. Rezultatul a fost acela ca „modelul suedez” s-a prabusit atunci cand, datorita in mare parte presiunilor interne, angajatorii si sindicatele au devenit incapabile sa ajunga la o intelegere legata de moderatia salariala. Astfel, modelul corporatist in sine s-a prabusit: daca in trecut aceste „elite” credeau ca pot sa gestioneze economia nationala cat mai eficient si in interesul tuturor, acum erau tot mai convinse ca aceasta gestiune nu mai este posibila. Unde mai demult se credea ca exista o colaborare intre partenerii pietei de munca, acum nu mai erau decat „grupuri de interese”.

Criza de incredere intre partenerii sociali, a dus si la o criza de incredere printre votanti. Rezultatul acestei neincrederi a fost acela ca social-democratii au fost debarcati de la putere. Dupa debarcarea social-democratilor, coalitia de centru-dreapta instalata la putere nu a putut renunta la programele de asistenta sociala, promovate de guvernul anterior, pe fondul crizei economice care a lovit Suedia la inceputul anilor 90.
Cum dupa trei ani de esecuri, guvernul nu imbunatatise situatia economica, ba dimpotriva, datoria publica crescuse ingrijorator... analistii s-au grabit sa declare ca „statul suedez al bunastarii” a murit!

Reveniti la putere, social-democratii au ales o solutie neasteptata: au marit taxele si impozitele! In loc sa se sufoce, economia suedeza a inceput brusc sa prospere. Somajul a inceput sa scada, bugetul a inceput sa aiba surplus, investitiile au crescut ca in anii de aur! Toate acestea in timp ce programele publice erau in continua derulare. Decizia cea mai ciudata a fost ca dupa depasirea crizei economice, guvernul social-democrat nu a redus nivelul taxelor, ci a marit subventiile acordate programelor sociale de protectie a copilului si... a inceput sa achite datoria publica. Aici este adevarata curiozitate a modelului suedez contemporan, curiozitate relevata de autorul de mai sus: desi nivelul de impozitare este de 60% suedezii nu se revolta impotriva acestuia! Ceea ce pare de neexplicat in fata non-suedezilor, poate fi lamurit prin psihologia acestui popor: „majoritatea suedezilor cred in mod sincer ca au o gramada de avantaje pentru taxele ridicate pe care le platesc! [...] Trebuie subliniate si implicatiile politice ale faptului ca peste 65% din suedezi primesc in mod direct subsidii publice din partea guvernului lor!”

O alta curiozitate o reprezinta faptul ca, in ciuda taxelor si impozitelor foarte ridicate, investitorii si capitalistii nu au parasit Suedia, asa cum era de asteptat. Practic acestia nu-si urmeaza „interesul personal si gandirea rationala”. Ceea ce se uita, spune autorul, este faptul ca un „stat puternic al bunastarii” ajuta finantarea unui standard de viata pe care taxele individuale scazute nu-l pot asigura cu usurinta, iar suedezii sunt foarte constienti de acest lucru. Sven Steinmo arata ca Suedia a avut in ultimii ani o dezvoltare economica remarcabila, ceea ce i-a permis sa subventioneze programele sociale in care se afla angrenata.

Problemele insa par sa vina din viitor: ca in toate democratiile avansate, imbatranirea populatiei va insemna cresterea beneficiarilor programelor sociale si scaderea numarului contribuabilor. Cresterea numarului minoritatilor nationale din Suedia poate constitui la randul ei o problema daca acestea nu se vor adapta la dispozitia indigenilor de a plati taxe foarte ridicate. Dar pentru moment, aceste probleme nu sunt mai pregnante decat in alte democratii de factura neo-liberala.
Autorul concluzioneaza ca: „Modelul suedez” – inteles ca institutii de decizie corporatiste, politici salariale solidare, politicile de compromis – este posibil sa fi murit. Dar ambitia si suportul politic pentru o politica egalitarista si pentru un „stat al bunastarii”, foarte dezvoltat, precum si pentru taxe si impozite care sa-l sustina, raman in continuare foarte ridicate... in ciuda doctrinelor neo-liberale preponderente in lumea de azi.
Sven Steinmo - The Welfare State and the Global Economy: The Swedish Case Up Close (format pdf)

(...) Practic intre anii 1950-1970, „anii de aur” ai „modelului suedez” si ai social-democratiei suedeze, Suedia a reusit sa tina somajul sub 2% - un procent foarte rar intalnit intr-o economie capitalista, cresterea productivitatii a fost una dintre cele mai rapide din lume, produsul intern brut era comparabil cu cel al tarilor puternic industrializate din Europa de Vest, in 20 de ani au fost create peste un milion de locuri de munca, iar standardul de viata al suedezilor era printre cele mai ridicate din lume. (...)